Inca nu sunt acolo...

Adio!
Atat de usor de spus acest cuvant,sau cel putin pentru mine a fost o joaca sa il spun de atatea ori de-a lungul acestor 24 de ani in care am continuat sa las oameni in urma mea,oameni ce i-am iubit,oameni ce i-am urat,oameni carora nu le-am dat sansa sa fie,toti au venit si au trecut ca niste frunze moarte purtate de vant pe strazile pustii ale unui oras paralizat in bezna noptilor reci de octombrie...nu mi-a pasat si nici nu-mi pasa,niciodata nu mi-a parut rau ca am trecut peste suflete si sentimente,ca am ranit si m-am lasat ranita,ca am lasat un infinit de lacrimi sa arda in zadar in speranta ca am sa devin un om mai bun si totusi ,am ramas acelasi demon imbracat in hainele unui copil speriat si inocent,nu te lasa pacalit atat de usor,aparentele sunt inselatoare si probabil maine am sa te ranesc ,am sa te las plutind in tristete si dezamagire,iar eu am sa fac ce stiu eu mai bine,imi voi continua drumul spre eternitate, cu acelasi zambet amar pe buze,cu aceasi privire golita de orice speranta,acelasi suflet mizerabil...nu imi pasa...nu imi pare rau...singurul lucru pe care il vei auzi va fi vocea mea soptindu-ti prin intuneric:"Esti un trecut nesemnificativ,esti o amintire prafuita,azi,maine si pentru totdeauna esti nimeni si nimic...adio..."

Opriti lumea...vreau sa cobor...

Nimeni nu mi-a spus ca are sa fie atat de greu,sau cumva am sarit peste replicile celor care au avut bunavointa sa ma avertizeze din timp si, am vrut sa cresc,am vrut sa devin realitatea visurilor mele dragi...in final tot ce am realizat a fost sa cad prada cosmarurilor ,am inceput sa ma inec in propria-mi disperare,ratacind pe carari cufundate in intuneric,pana in momentul in care am realizat ca am obtinut ceea ce am vrut ,ca in sfarsit sunt singura,nu mai este nimeni in jur,m-am ratacit in mintea mea si nu mai pot iesi,nu mi-am lasat nici o cale de scapare,nici o "iesire de urgenta"in cazul in care as decide ca nu mai vreau singuratate si imi vreau inapoi oamenii zilelor mele purpurii,am distrus totul,am impins totul in flacarile mistuitoare ale uitarii si am decis sa imi continui calatoria in singuratatea mea amara,ce nu am stiut insa, a fost faptul ca cenusa amintirilor ce le-am ucis,avea sa ma bantuie neincetat,ca daca ceva dispare din jurul nostru,asta nu inseamna ca nu mai este,va continua sa existe in mintile noastre pentru totdeauna,am aflat pe calea cea mai grea iar acum platesc greselile trecutului meu zbuciumat,am devenit victima propriilor mele fantasme..."ajutor"...dar nimeni nu ma poate auzi acum...si ma gandeam,ce rost ar mai avea sa incerc sa ma mint frumos ca intr-o zi totul are sa se schimbe in mai bine,cand stiu ca zilele mele aici sunt numarate,intr-un final de ce as vrea sa raman aici,paralizata in semi-intuneric,printre amintiri prafuite si tablouri pictate cu pareri de rau?!?

In lipsa unei idei raman sentimentele...

Ar trebui sa incep aici , sa conturez prin cuvinte ceva luminos , sa iti arat cat de “deosebita” sunt eu , ca exista un acel ceva in mine ce merita salvat , ce nu trebuie lasat sa se stinga si totusi , imi vine atat de greu sa imi pun ordine in idei si sa ma hotarasc asupra unui inceput…nu-mi mai simt gandurile , au devenit franturi haotice ce graviteaza in jurul aceluiasi subiect - tu…tu , eu , noi…oare exista undeva in acest univers un “noi”, oare din cand in cand te gandesti si tu cum am fi in postura de “noi”, oare am gandi mai bine , oare am simti mai mult , mai pur?!?Atatea lucuri as vrea sa te intreb , lucruri pe care cateodata am impresia ca le-am uzat de-a lungul timpului si astfel si-au pierdut din valoare , s-au dizolvat lasand in urma lor numai gustul amar al unei iubiri ucise inainte de vreme.
Intotdeauna te privesc in timp ce dormi , te privesc cum adormi , cum te pierzi in vise , cum visezi si , ma intreb cum as putea sa fiu si eu acolo , in visele tale , pentru ca fiind langa tine nu e de ajuns , nu e de ajuns sa iti simt trupul , cand sufletul iti zburda atat de departe de mine…nu reusesc sa ajung la tine oricat de mult as incerca , oricat de tare as alerga , intotdeauna raman cu un pas in urma ta…e frustrant – te vreau , te strig , te caut , te gasesc si totusi nu te pot avea decat intr-un mod superficial…
Nehotararea ta imi tulbura calmul ce-mi mai ramasese dupa atatea zile pline de neliniste si de aceea iti spun: “transforma-ma in piatra si ingheata-mi sangele in vene , fa ca aceasta stare de amorteala sa se transforme in paralizie completa a sufletului , in amnezie , fa-ma sa uit totul , sa ma ratacesc in visarea cea mai adanca , sa nu mai existe nimic in afara de iluzia ca nu mai am nimic…pentru ca fara acele vibratii pe care mi le-ai oferit pana acum , inima mea refuza sa ma mai sustina , refuza sa mai creada…si totusi , intre timp , printe lacrimi si scapari rautacioase in care as vrea sa nu te fi cunoscut niciodata , inca te mai rog sa nu ma lasi aici , sa nu ma lasi acum , sa nu ma lasi niciodata , ramai , da-mi sansa sa fiu , da-mi sansa sa-ti arat cum e…atat te-am asteptat , atat te-am cautat…atat te-am plans…nu pleca acum , nu acum cand ai putea sa ma iubesti…”