Nimeni nu mi-a spus ca are sa fie atat de greu,sau cumva am sarit peste replicile celor care au avut bunavointa sa ma avertizeze din timp si, am vrut sa cresc,am vrut sa devin realitatea visurilor mele dragi...in final tot ce am realizat a fost sa cad prada cosmarurilor ,am inceput sa ma inec in propria-mi disperare,ratacind pe carari cufundate in intuneric,pana in momentul in care am realizat ca am obtinut ceea ce am vrut ,ca in sfarsit sunt singura,nu mai este nimeni in jur,m-am ratacit in mintea mea si nu mai pot iesi,nu mi-am lasat nici o cale de scapare,nici o "iesire de urgenta"in cazul in care as decide ca nu mai vreau singuratate si imi vreau inapoi oamenii zilelor mele purpurii,am distrus totul,am impins totul in flacarile mistuitoare ale uitarii si am decis sa imi continui calatoria in singuratatea mea amara,ce nu am stiut insa, a fost faptul ca cenusa amintirilor ce le-am ucis,avea sa ma bantuie neincetat,ca daca ceva dispare din jurul nostru,asta nu inseamna ca nu mai este,va continua sa existe in mintile noastre pentru totdeauna,am aflat pe calea cea mai grea iar acum platesc greselile trecutului meu zbuciumat,am devenit victima propriilor mele fantasme..."ajutor"...dar nimeni nu ma poate auzi acum...si ma gandeam,ce rost ar mai avea sa incerc sa ma mint frumos ca intr-o zi totul are sa se schimbe in mai bine,cand stiu ca zilele mele aici sunt numarate,intr-un final de ce as vrea sa raman aici,paralizata in semi-intuneric,printre amintiri prafuite si tablouri pictate cu pareri de rau?!?
Nimeni nu mi-a spus ca are sa fie atat de greu,sau cumva am sarit peste replicile celor care au avut bunavointa sa ma avertizeze din timp si, am vrut sa cresc,am vrut sa devin realitatea visurilor mele dragi...in final tot ce am realizat a fost sa cad prada cosmarurilor ,am inceput sa ma inec in propria-mi disperare,ratacind pe carari cufundate in intuneric,pana in momentul in care am realizat ca am obtinut ceea ce am vrut ,ca in sfarsit sunt singura,nu mai este nimeni in jur,m-am ratacit in mintea mea si nu mai pot iesi,nu mi-am lasat nici o cale de scapare,nici o "iesire de urgenta"in cazul in care as decide ca nu mai vreau singuratate si imi vreau inapoi oamenii zilelor mele purpurii,am distrus totul,am impins totul in flacarile mistuitoare ale uitarii si am decis sa imi continui calatoria in singuratatea mea amara,ce nu am stiut insa, a fost faptul ca cenusa amintirilor ce le-am ucis,avea sa ma bantuie neincetat,ca daca ceva dispare din jurul nostru,asta nu inseamna ca nu mai este,va continua sa existe in mintile noastre pentru totdeauna,am aflat pe calea cea mai grea iar acum platesc greselile trecutului meu zbuciumat,am devenit victima propriilor mele fantasme..."ajutor"...dar nimeni nu ma poate auzi acum...si ma gandeam,ce rost ar mai avea sa incerc sa ma mint frumos ca intr-o zi totul are sa se schimbe in mai bine,cand stiu ca zilele mele aici sunt numarate,intr-un final de ce as vrea sa raman aici,paralizata in semi-intuneric,printre amintiri prafuite si tablouri pictate cu pareri de rau?!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu